Dupa
demonstratia de tupeu nesimtit exhibata de guvernatorul Romaniei duminica la amiaza , am inceput sa scriu cateva randuri despre contradictiile si impostura
continute in discursul acestuia .
Pe
masura ce scriam , am realizat doua lucruri : enumerarea minciunilor
impostorului , chiar in varianta rezumata
, devenea mult prea lunga si risca sa plictiseasca eventualii cititori si doi ,
ma repetam . In plus , gandind intens la provocarile si impertinenta nemernicului
, imi faceam rau . Ura viscerala care ma intuneca ori de cate ori cantaresc
faptele jigodiei (careia , daca mi-ar fi la indemana , i-as curma suferinta
fara sa clipesc) ma trage in jos . Din aceste motive , am
renuntat sa ma concentrez asupra nelegiuitului si , implicit , am renuntat la articol .
Pentru
a ma delimita , totusi , de aberatiile nemernicului si inspirat de articolul
“Pentru libertatea presei” , articol
aparut in Cotidianul , reproduc ultimul articol scris de Eminescu in 28
iunie 1883 , in exact ziua in care a fost “pus
in camasa de forta de catre “prietenii” lui” . Actualitatea articolului nu
poate fi intamplatoare ; citindu-l , nu poti sa nu te gandesti ca istoria este
ciclica si se repeta pana cand fie invatam ceea ce avem de invatat , fie pierim
.
Ca un preambul la articol si la cele ce urmau
sa vina , in 1882 Eminescu ii scria Veronicai Micle : “Timpul (ziarul “Timpul” , n.m.) acesta m-a stricat
în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…,
unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite
sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
Iata articolul :
“Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii
înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care
pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în
faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câştig să se
urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a
acaparatorului.
Regimul dobândise darea din mână şi chiar din
picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el
la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi
controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie
de desfătare şi răsfăţ.
Singurul lucru asupra
căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră,
credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul
puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru
de nimic.
Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu
strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei
hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni
nervoase. Neapărat dar că se simţea şi
nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra
trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa
absolută.
Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme
îndestul de eficace de a o învinge.
Ei bine, care ar fi fost acelea ?
Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au
dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu
acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra
puterii; de bunăseamă că ele n-au putut
nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune
cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.
Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune
pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru
aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de
cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana
jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt
custure fără tăiş.
Contra presei şi
jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin
Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să
formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după
ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la
judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor
guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe
magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei
regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea
directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese
L'Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.
În
cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa
jurnalului L'Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul
acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.
Dacă
vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea
scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că
într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis
asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de
ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe
străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului
francez L'Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai
mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf,
îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.
Când
însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L'Independence
roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul
actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul,
L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului,
atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este
dispoziţiunea de expulsare de acum.
Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate
fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon
principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite
facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.
Una
din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară,
şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el
a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face
politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de
opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la
toleranţa lui în urmă.
Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre
a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l
aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă
şi nu are piedică până-n prăpastie.
Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că
oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a
abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând
victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire
de a-şi subjuga şi presa.
Timpul, Buc.
8(1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. (sursa : roncea.ro)
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu